A noua zi au inceput sa se usuce. Una cate una. Unele mai mult, altele mai putzin. De parca n-ar fi vrut sa moara, de parca ar fi tras cat mai mult de viata lor de noua zile pline de dragoste, ocrotire, zambete, mangaiere, speranta, caldura, lumina, ca sa cante in continuare de bucuria a ceea ce le-a dat Dumnezeu si sunt.
Apoi a venit ziua in care au inceput sa cada. Sa cada incet. De fapt, parca sa curga. Sa curga lin si in surdina ca niste lacrimi izvorate din speranta moarta a unei dragoste eterne. Si triste, o, cat de triste! Urlau si condamnau destinul -ce rost are o viata plina de culoare, cand totul, intr-o zi oarecare, subit va fi sortit sfarsitului dureros? Si astfel, suspinand si contempland asupra clipelor traite ce curand aveau sa devina amintiri dulci amarui, se vedeau una pe alta alunecand ushor in gol, ca un vals dansat pe un cantec de leagan, cu miscari fine, delicate, pana cand aveau sa fie adormite pentru totdeauna si sa atinga ………podeaua dormitorului meu.
Ieri, 24 februarie, am inmormantat trandafirii de la tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu