Anul lui Dumnezeu 2010

Ca in fiecare an, ma regasesc mereu dimineata devreme la birou, in primele zile ale lui ianuarie.

Liniste deplina. Parchez masina, mangai cainii vagabonzi ce ma intampina dand din coada, bucurosi, in speranta unor resturi de mancare, ascult scartaitul zapezii de sub bocancii mei albastrii in timp ce pasesc spre intrare, unde din nou ajung sperand, ca macar odata, din clinchetul zecilor de chei, sa o nimeresc din prima pe cea buna. Ceea ce nu se intampla niciodata.

Acum ceva timp ma credeam invincibila. Auzeam in jurul meu vorbindu-se despre semnele aparitiei unei crize financiare tot mai apropiate. Ma gandeam “hmmm…criza financiarrrrra…suna a prajitura frantuzeasca!”. Habar n-aveam ca urma sa fiu lovita peste asteptarile mele. Mai mult decat atat, criza traversata anul trecut nu s-a limitat a fi doar o “prajitura frantuzeasca”, ci mi-a daunat si sufletului, relatiilor personale.

Asadar, viata m-a invatat ca azi poti sa ai totul, iar maine sa nu mai ai nimic. Cardul Gold, calatoriile, pantofii multicolori, luxul timpului liber si a cartilor citite, noptile pierdute in cluburi si diminetile tarzii, mesele linistite, duminica in familie, serile de vara inecate in bere, prietenii pe care ii credeai pentru totdeauna etc, toate pot disparea intr-o clipa.

Ma gandesc cu optimism ca poate abia acum, la 28 de ani, m-am maturizat cu adevarat, dar cert este ca am trait un an revolutionar din toate punctele de vedere: mi-a revolutionat gandurile si am putut lasa in urma amintiri ce nu aveau sa revina niciodata ; mi-a revolutionat perceptia asupra muncii, intelegand ca in orice domeniu, pentru a construi, trebuie depus efort ; mi-a revolutionat sentimentele pentru oameni, care desi raspandite in tot mai putine locuri, sunt tot mai puternice ; mi-a revolutionat imaginea asupra dragostei adevarate, constientizand ca familia reprezinta acea una singura nelimitata si neconditionata iubire din lume ; mi-a revolutionat spiritul, ajungand tot mai mult la concluzia ca nimic nu este intamplator si ca toti existam cu un motiv ; mi-a revolutionat puterea de a visa, invatand ca toate realizarile au la baza un vis maret, iar lumea va apartine intotdeauna celor care viseaza ; mi-a revolutionat curajul de a iubi, considerand ca riscul asumat in scopul dobandirii fericirii, te poate aduce in calea sufletului tau pereche ; mi-a revolutionat ideea asupra vietii, despre care cred in continuare, cu desavarsire, ca ea reprezinta un dar care trebuie apreciat si savurat la maximum.

Tocmai am terminat de facut cafeaua si aud la radio cum din nou , de Boboteaza, la Mitropolie, asa-zisii enoriasi s-au calcat in picioare. Probabil se gandesc ca intrand in posesia a cat mai multa asa-zisei “ape sfiintite”, o sa scape de saracie si necazuri, nerealizand ca nici macar o baie intreaga in aceasta apa “prea-marita” nu ii poate feri de inevitabil.

E interesant cum, crestini sau nu, majoritatea dintre noi intoarcem fata catre Dumnezeu numai cand dam de greutati. In cazul meu, anul ce a trecut, in ciuda obstacolelor intalnite, nu a reusit decat sa ma faca sa constientizez si mai mult puterea Lui incontestabila.

Femeia lui Anatole France

“Femeia face lumea. Ea e suverana: nimic nu se face decat prin ea si pentru ea. Ori femeia este marea educatoare a barbatului; ea il invata virtutile incantatoare, politetea, discretia si acea mandrie care se teme sa nu fie suparatoare”.

Obisnuiam sa-l cred pe Anatole France…Desi la suprafata pare naiva, inocenta, credula, plapanda, fragila, uneori tematoare, tremuranda,… femeia este totul.

Sub aparenta unei fiinte ce implora ocrotire, mangaiere, calauzire, am stiut dintotdeuna ca Femeia, actor desavarsit, s-a nascut, prin menirea ei, cu o forta incontestabila si nemasurabila de a gasi in ea insasi resurse si solutii pentru satisfacerea oricarei necesitati.

In dragoste, Femeia este indelung rabdatoare, intelegatoare, cu capacitati supraomenesti de induratoare; ma face sa ma gandesc la fabula lui La Fontaine cu vulpea sireata care reuseste sa manance casul din ciocul unui corb mandru, dupa ce il convinge sa-i cante. Este ca o caprioara care alearga in ceasul mortii, pana cand vanatorul de pe urmele ei, pe nume Barbat, este prins de catre aceasta. Vanatul care devine vanator.

Femeia este sprijinul din umbra a marilor personalitati masculine, este prietenul de nadejde care stie sa asculte atunci cand nu exista alt auditoriu, este amicul tau din copilarie care continua sa-ti fie confident, este bucatarul sofisticat atunci cand nu iti doresti decat un sandvis, este copilul cu care razi si te pierzi tarziu in noapte in lumea play station-ului, este zambetul dulce asteptat toata ziua, este latura romantica a vietii tale care iti lasa scris un "te iubesc" lipit pe frigider, latura salbatica a vietii tale datorita careia te trezesti cu lenjerie de dantela in buzunarul pantalonului, este cadoul de sub pomul de Craciun, este craciunita imbracata in portjartiere rosii, este Lara Croft cu care faci dragoste, este surpriza berilor reci in noptile de vara torida, este mirosul unei fripturi in sange atunci cand ti-e foame, este melodia preferata pe care tocmai au bagat-o la radio cand esti prins in trafic, este pasa perfecta dinaintea unul gol in meciul de fotbal jucat cu baietii, este George Foreman pentru ca tu sa fii Cassius Clay……………….

Femeia nu vrea sa stie decat ca esti acolo pentru ea, si iti va da totul.

Azi, pentru mine, Anatole France e un bou.

Eu si prietena mea

Prima mea intalnire cu Mancarea, din cate imi amintesc, a fost dragoste la prima vedere.

Eram prin vara lui ’87 cand tatal meu, datorita oportunitatiilor ce ii erau oferite sau le oferea, si-a dat toti banii de diurna deplasarii lui in Statele Unite pe dulciurile pentru mine si frate-meu. Atunci m-am indragostit iremediabil de Toblerone-ul alb, mai mult decat cel de ciocolata, de toate sortimentele ce mi-au fost date sa vad si sa gust (in cazul meu –sa infulec) de Cote d’Or, de Halls-ul roz pe care il rontaiam rapid pana ma ustura limba si imi dadeau lacrimile, de pachetul gigant de wrigley’s spermint alb, ale carui zece gume le mestecam simultan, drept rezultat, nu o data era sa ma inec si sa mor. Noroc cu frate-meu care era obisnuit sa mi-o mai traga dupa cocoasa, caci lui ii sunt recunoscatoare pentru clipele de calitate pe care, dupa 20 de ani, inca le mai avem si le vom avea in vecii vecilor, Amin!

Oh, Doamne, si ce alta placere mai mare si mai sublima putea exista pe pamant pentru un copil de 5 ani daca nu savurarea primului pahar de Coca Cola rece?!! Tin minte ca, la solicitarea noastra, o puneam pe mama sa ne imparta mie si lui frate-meu ,cu palnia, acel un litru si jumatate de cola, in doua cantitati egale, jumatati pentru care existau mereu certuri legate de milimetrii in plus sau in minus…Imediat dupa Toblerone, aveam sa ma declar fan convins si infocat al acestei bauturi dulci-amarui de un maro-roscat perfect, la acest fapt fiindu-mi martor stomacul, care dupa prea multi ani de la primul pahar baut, inca suporta consecintele.

Dupa cum v-ati dat seama, va marturisesc ca sunt o mancacioasa. Mancarea este prietena mea. Datorita ei am crescut (mai putin in inaltime si mai mult in celelalte dimensiuni), tot ea m-a consolat in probleme de familie sau in povestile de dragoste din adolescenta, mai mult sau mai putin inchipuite, si ea e cea care…mi-a dat placere cand nu o obtineam din alta parte. Mananc cu drag orice, nu refuz nimic. Nu stiu care e mancarea mea preferata, pentru ca eu o “prefer” pe toata. Imi iubesc prietena.

Acum, nu mi-ar placea sa va imaginati ca as fi vreo vacuta milka (Oh, Milka!). Am prieteni care ma considera slaba si de cate ori ma vait ca nu as fi asa, tipa, urla si fac ca toate alea, ca “nu ma mai suporta cu gandirea asta defecta!”, ca “am nevoie de psiholog!”, ca bla bla bla… Poate totusi ar trebui sa give it a try cu psihologul, dar neaparat impreuna cu prietenii mei! Se pare ca au si ei nevoie.

Parerea mea este ca toata lumea are cate o problema a ei. Asta este, face it: traim intr-o lume cu probleme pe care trebuie sa o acceptam, poate sa incercam sa o indreptam, iar daca acest lucru nu este posibil, trebuie sa invatam sa o iubim asa cum este. Adica, drept exemplu, eu inca invat sa il accept pe frate-meu asa cum este! 

Cu riscul ca dramatizez un pic textul, povestesc despre un prieten care seara, in club, atunci cand bea alcool, nu se mai poate opri, iar mancacioasa de mine il iubeste asa cum este, trecand peste defecte si considerand ca valoarea lui ca om ii depaseste cu mult defectul. Povestesc despre un prieten care nu respecta femeile, vazandu-le doar ca bucati de carne cu sani si parte dorsala, dar mancacioasa de mine il apreciaza pentru perseverenta, ambitia si forta cu care lupta pentru a-si face cariera si a-si schimba statutul social. Povestesc despre o prietena care isi admira frumusetea si se iubeste atat de mult incat nu mai poate iubi pe altcineva, dar mancacioasa de mine o admira pentru ca e constienta de valoarea ei si pentru felul in care se foloseste de ceea ce i-a dat Mama Natura pentru a-si atinge scopurile si pentru ca, in lumea ei, sa fie fericita. Povestesc despre o prietena care interpreteaza mii de roluri si se joaca cu mintile barbatilor, abandonandu-i pe toti si facandu-i sa sufere, dar mancacioasa de mine este dependenta de prezenta ei vulcanica si de iubirea ei pentru viata si prietenie. Povestesc despre o prietena care, de multe ori, sufoca si hartuieste oamenii pe care ii iubeste, ceea ce duce la indepartarea acestora, implicit la disperarea ei extrema, dar mancacioasa de mine iubeste sufletul ei curat, de copil, dornic de dragostea cea mai curata si puterea ei de a visa. Povestesc despre un prieten care aduna suparare in suflet ca apoi sa nu-si poata stapani furia si sa aibe izbugniri violente, dar mancacioasa de mine incearca sa ii inteleaga mereu motivele si da dovada de dragoste neconditionata.

Sunt multe exemple de dat, sunt multe povesti de spus. Cert este ca toti avem povestea noastra, toti si toate au o problema a lor, ca vrem sau nu sa acceptam asta.

In ciuda a toate acestea, desi cam prea hippie pentru cei mai multi dintre voi, mesajul si indemnul meu este sa invatam sa fim mai buni si sa iubim mai mult si neconditionat pe oricine. Chiar si pe noi insine!

Acestea fiind spuse, eu si prietena mea Mancarea (de data asta, o punga de 200g de nachos pe sfarsite), va multumim pentru atentie si va dorim sa fiti in continuare voi! Vor exista intotdeauna oameni care sa va iubeasca neconditionat.

Odihneasca-se-n pace!

 A noua zi au inceput sa se usuce. Una cate una. Unele mai mult, altele mai putzin. De parca n-ar fi vrut sa moara, de parca ar fi tras cat mai mult de viata lor de noua zile pline de dragoste, ocrotire, zambete, mangaiere, speranta, caldura, lumina, ca sa cante in continuare de bucuria a ceea ce le-a dat Dumnezeu si sunt.

Apoi a venit ziua in care au inceput sa cada. Sa cada incet. De fapt, parca sa curga. Sa curga lin si in surdina ca niste lacrimi izvorate din speranta moarta a unei dragoste eterne. Si triste, o, cat de triste! Urlau si condamnau destinul -ce rost are o viata plina de culoare, cand totul, intr-o zi oarecare, subit va fi sortit sfarsitului dureros? Si astfel, suspinand si contempland asupra clipelor traite ce curand aveau sa devina amintiri dulci amarui, se vedeau una pe alta alunecand ushor in gol, ca un vals dansat pe un cantec de leagan, cu miscari fine, delicate, pana cand aveau sa fie adormite pentru totdeauna si sa atinga ………podeaua dormitorului meu.

Ieri, 24 februarie, am inmormantat trandafirii de la tine.

It happens into my big world

I’m laying on my big bed, into my big house, into the big neighbourhood and into my big world, listening in the dark a song of a wonderfully sweet sadness written by Nancy Sinatra.

I’m beautiful, the scent of my hair is beautiful, the red colour of my night shirt is beautiful, the night stand book is beautiful.

I’m sad.

I’m seeing him in my head how he kisses my tears, how he kisses my palm while I sleep, how he holds my hand with strength in the center of the city’s coffee-shop, how he clumsly brings me red tulips, how he strokes my hair into the cab, how he warms his feet under the blanket touching mine, how he holds me into his arms without saying any word, how he sniffs me, how he speaks to me in French while he touches my breasts, how he tickles my cheeks with his long black eyelashes, how he smiles to me with meaning, how he smiles to me with love, how he similes to me with fakeness while I take him photos, how he dances like freddie mercury, how he laughs, how he sings, how he kisses with passion, how he kisses like a child, how he makes love, how he looks at me in the train, how he looks at me in the trolley, how he raises my hair up while I talk to him in bed, how he hugs and kisses his brother after few beers, how he changes his mimicry while talking at out table, into our bar, into the mountain city, how his eyes glow while drawing the sketches of our future white house, how he changes his voice while talking to his mom at the telephone, how, late at night, he keeps my red sandals and purse into his hands, on the street of my big house, into the big neighbourhood, into my big world, waiting for us to go sleeping into my big bed………. I’m seeing him loving me without telling it.

It was just a dream. I woke up in tears into a late rainy morning and …. his scent and arms weren't there. There were someone else’s.

Memoriile unui astronaut

Ajunsese la 26 de ani sa fie, cel putin in ochii celorlalti, the dream girl. Carismatica, cu zambetul inocent si vesel, pasea in orice incapere ca si cum ii apartinea, starnea aprecieri, stralucea. Parul balai perfect, pielea fina, aramie, ce mirosea a bebelus, ochii verzi scanteietori, misterul timiditatii ei, zambetul relaxat si pofta de copil pentru rasul galagios si necontrolat, toate o transformau intr-o aparitie memorabila, unica.

Am cunoscut-o pe cand era in vizita la cea mai buna prietena a ei care, de cativa ani, locuia in Franta, in oraselul pe care ajunsese sa-l iubeasca atat de mult, Grenoble. Plina de entuziasm pentru viata si cu o incarcatura ne mai intalnita de povesti a caror protagonista era, avea sa ma cucereasca din prima clipa.

Intr-o seara ploioasa de iunie, in barul campusului universitar unde lucram la acea vreme, mi-a fost dat sa-i aud pentru prima data rasul, cand, impreuna cu prietena ei intrase brusc si galagioasa in local, izbind usa de perete. Se asezase in fata mea, la aceeasi masa, cu spatele drept si picioarele unul peste altul, avand o tzinuta rafinata, studiata. Dupa ce mi-a fost prezentata, imi tot evita contactul vizual, pana cand am urmat-o la toaleta unde am reusit sa o abordez direct. Ma fascina. Ne vorbeam in engleza, iar accentul ei est european, cu ezitari in exprimare, ma ravasea. Vroiam sa o cunosc toata, in toate sensurile posibile, atunci, acolo.

Urmatoarele nopti ni le-am petrecut facand dragoste.

Apoi cand a plecat inapoi in tara ei, a luat o parte din mine. A lasat un gol in sufletul meu. Ma simteam trist cum nu mai fusesem, si totodata nu puteam intelege cat de repede m-am putut indragosti. Am petrecut cu ea mai putin de 50 de ore, si totusi o simteam mai apropiata decat orice alta femeie din viata mea. Nu mi-o puteam scoate din minte, la munca nu ma puteam concentra, inca ii simteam parfumul pielii in hainele mele, in mine… Mi-a rapit sufletul.

Inapoi in Romania, ea a continuat sa-si traiasca viata de vis pe care fusese binecuvantata sa o aiba. A vizitat China, Cehia, Israelul, Grecia… Nu cred ca s-a mai uitat vreodata in spate, la ce a trait in Franta, la mine. Ma gandeam adesea, cum a cunoscut un umil profesor in Franta, de ce nu ar fi putut cunoaste la fel de usor, alti barbati si in alte tari?!

Cu gandul la ea, am intalnit atat extazul cat si agonia. Desi nu mai avusesem nicio veste de la ea de mult timp, eram gelos pe barbatii din jurul ei desi nu ii cunosteam, eram gelos pe viata ei departe de mine. Incepusem sa devin sceptic. Ajunsesem sa cred ca atunci de mult, in luna iunie, am iubit o iluzie; ea era de fapt femeia multora, nu numai a mea. Ceea ce mi s-a si confirmat, mai tarziu.

Am realizat ca dragostea te poate ridica, in acelasi timp doborandu-te de unde risti sa nu te mai poti ridica niciodata. In cateva zile am cunoscut dragostea adevarata, avand o obsesie pentru o fata pe care probabil nu am cunoscut-o niciodata cu adevarat. Aceasta fata m-a frant. Am iubit un inger si in acelasi timp, un demon. Am pierdut. Sufar si acum………

In cautarea cefei de porc

Sunt o femeie sociabila. Mi-au placut dintotdeauna oamenii, convesatiile cu persoane noi, locurile noi, glumele noi….

Desi totul este in permanenta nou, in acelasi timp, nimic nu este neschimbat. Peste tot vezi femei cu aceleasi tinute, machiaj si parfumuri perfecte, aceleasi zambete false, fetze triste si obosite. Femeia fatala si ale ei rasete isterice pe ringul de dans, fata mamei de la coada vacii si ale ei lacrimi amare in toaleta: “Fataaaaaaaa, am imbatranit in *ula mea, a inceput sa mi se lase curuuuuu’ ” sau “Nu m-a sunat ala de-aseara, ce prost… Doamne ajuta sa am mai mult noroc in seara asta!” sau “Imi da borshu’ pe nas Ahmed daca afla ca am ramas insarcinata! O sa zica ca am facut intentionat!”, etcetera.

Pentru ca I know somebody that knows somebody, am avut ocazia de curand sa ies la inaugurarea unui club de fitze bucurestean. In cursul serii, dupa un schimb de masini si incurcaturi de genul “unde-i masina, nu-i masina, stai sa parchez, stai sa asteptam sa parcheze”, m-am trezit in mijlocul unor femei frumoase, cochete, cu atitudine de movie-star,….. “mane-pedi” si coafeze toate. Pe doua dintre ele le cunoscusem cu o luna inainte, dar din pacate, pentru ele –evident, nu m-au mai recunoscut. Adevarul este ca intre timp imi facusem breton, ceea ce ma face foooooarte diferita.

Felul in care au luat cu avant clubul mi-a adus aminte de o stire pe care am vazut-o la tv zilele trecute, stire conform careia un supermarket a ieftinit pretul cefei de porc in ultima ora de functionare a magazinului, ceea ce a provocat haos, lumea calcandu-se in picioare, necesitand apoi ingrijiri medicale. Panica in supermarket pentru o bucatica de carne. -exact asa paseau in incapere aceste fete, in forta de zile mari, ca si cum planeta se confrunta cu stare de foamete generala, fiecare dintre ele fiind increzatoare ca ultima bucatica de carne le va apartine.

Galagioase, susotindu-si una alteia te miri ce, chicotind, desi jucau atat de bine rolul celor mai bune prietene, les connaisseurs, adica moi, le-ar fi dat cu drag o mult-prea-meritata Zmeura de Aur pentru prestatie. Desigur, pentru alte prestatii sunt convinsa ca ar putea obtine cu usurinta Oscarul.

Bun. Rochiile “de firma” dar imprumutate scoteau in evidenta ce era mai frumos in ele, bani de cheltuit dar nu-mai-conteaza-ai-cui, erau, si totusi nu am inteles de ce in calea unei nopti frumoase incepusera sa intervina diferite probleme cu adevarat existentiale. Citez cateva afirmatii: “vaaaaaai dar ce muzica nashpa fataaaaa”, “vaaaaaaai dar e prea putina lume fataaaaa” (a se intelege “lume”=barbati) si bineinteles “vaaaaaaaaai fataaaaaaaa”, rostit pitzigaiat. Astfel, la scurt timp dupa spectaculoasa intrare in club, la fel de spectaculoasa le-a fost si iesirea, cand, grupuri-grupuri, fiecare si-a croit drum agale spre BamBoo unde X avea masa, sau Fratelli, unde Y avea masa…Se pare ca in acest prim club, toata ceafa de porc se terminase exact inainte sa le vina lor randul la casa.

Am aflat apoi ca grupul mane-pedi a avut parte de o seara “naspa fataaaaaaa” (sau “naspa vaaaaaiiii fataaaa”) si sincer, ma asteptam. Unele femei sunt atat de plictisite de viata incat nu mai gasesc satisfactie in nimic, traiesc intr-o continua asteptare –asteptarea zilei de salariu, asteptarea soldurilor, asteptarea zilei de vineri, asteptarea verii, asteptarea unei vieti mai bune adica asteptarea de barbat cu bani. Datorita atator zambete si prietenii false, atator preocupari inutile precum manechiura perfecta, kgmele ideale in raport cu inaltimea etc, dispare bucuria din sufletul lor si se instaleaza treptat panica –panica curului lasat, panica barbatului fara de care nu poti trai si nu suna, panica acceptarii unei relatii nepotrivite, panica vietii mai bune care nu vine niciodata.

Cat despre mine, dimineata m-a prins in compania unor prieteni adevarati care nu au intotdeauna kilogramele ideale sau machiajul perfect, dar au zambetul sincer si din inima, iar hainele le sunt stralucitoare in felul lor, desi nu sunt imprumutate. Ei, spre deosebire de mine, au preferat sa nu riste cautand distractie si dragoste in locuri si oameni unde aceasta nu va exista niciodata; au preferat sa mearga la sigur sunandu-si si adunand prietenii lor de toate zilele, prieteni printre care, din fericire, m-am aflat si eu.

Adio, bine te-am gasit!

Tatal meu obisnuia sa aibe multi prieteni. Copil fiind, tin minte ca apartamentul nostru din Vacaresti colt cu Tineretului gazduia numeroase petreceri, ale caror rasete, glume in timpul jocurilor interminabile de wist, povesti depanate de domni la o tigare buna de foi si barfele doamnelor la o cafea cu aroma de ciocolata…, le aud si acum. Daca ma intreba cineva acum 15 ani cine era cea mai amuzanta persoana pe care o cunosteam, as fi raspuns fara ezitare: tata.

In spiritual acestei educatii primite si al mediului in care m-am maturizat si am evoluat, am crescut ca fiind o persoana sociabila, ale carei principii mizau in primul rand pe apartenenta la grup si prietenie. Nimeni nu credea in prietenie mai mult decat mine.

In scoala generala am cunoscut-o pe Dora: rockerita mult prea slaba, cu parul balai si lung, care purta medalioane de piele cu Anarhia si bocanci pe timp de vara. Inca de pe atunci am devenit nedespartite: o rockerita si o reparita chiuleau impreuna de la ore si isi cumparau tigari Assoss la bucata, pe care le fumau pe dealul din parcul Tineretului si se imbatau crunt furand vin de-acasa, sareau gardul si fugeau din tabere, in sate, pentru a cunoaste baieti si a dansa pe Produgy, ca apoi a doua zi sa fie palmuite de diriginta…Mereu impreuna. Toata scoala 97 de pe strada Viorele auzise de prietenele de la clasa 6D, D de la “destepti”.

Cand am intrat la liceu, impactul cu unii profesori, care mai degraba erau niste imputiti de nazisti, a fost foarte puternic si dureros pentru mine. Daca nu ar fi existat Oana si Raluca, as fi abandonat scoala si probabil in momentul de fata inca as fi lucrat intr-un McDonald’s prin Germania, tara in care, din fericire, nu am ajuns. M-au salvat discutile noastre filozofice saptamanale din fata catorva beri, din La Motoare.

Prima data cand am vazut-o pe Oana a fost in careu; purta o palarie de vanator cu boruri largi, blugi evazati si taiati in franjuri de la genunchi in jos, chitara in spate si manca un morcov. S-a intamplat ca un baiat sa rada batjocoritor de ea, intreband-o, datorita blugilor ei, daca fusese atacata de caini… A raspuns cu zambetul pe buze si la fel de nepasatoare ca intotdeauna ca s-ar fi luptat cu rechinii si ca invinsese. Mi-a placut din prima clipa personalitatea sit aria ei de character, ca apoi sa descoper ca Oana era si incredibil de organizata si ambitioasa. Oana ramane pentru mine cea mai ambitioasa si mai “saritoare la nevoie” prietena.

Raluca era creata imbracata cu hainele largi ale fratilor ei care se certa mereu cu profesorii. De fapt ea nu vroia asta, dar era provocata. De exemplu, datorita convingerilor ei religioase, considera ca profesoara de franceza o discrimina, ceea ce ducea mereu la discutii in contradictoriu intre cele doua. Bineinteles ca noi ceilalti ne bucuram ca orele de franceza treceau mai repede si intr-un mod mai distractiv!

Personalitate rebela si buna crestina, Raluca a fost persoana care m-a indrumat spre credinta in Dumnezeu sic ea datorita careia am pus pentru prima data man ape o carte fara poze, ca sa o citesc. Ma complexa. Pentru a ma ridica la nivelul conversatiei cu ea, primeam indirect motivatia de a deveni o persoana mai buna.

Oana si Raluca mi-au facut cadou de 18 ani primul meu tatuaj,

Pe Roxana am cunoscut-o in fata frizeriei din Gara de Nord, actualmente o mica cafenea. Era printre cele mai frumoase fete pe care le vazusem pana atunci, drept dovada, cu putin timp in urma iesise Miss Boboc in liceul ei. Am mers impreuna intr-o tabara in Eforie Sud, tabara care avea sa ne lege pe viata. Rox este cea mai blanda, mai calda si mai pura la suflet prietena a mea. Ne-am consolat una pe alta la primele dezamagiri in dragoste, m-a invatat mai mult despre importanta familiei, mi-a devenit familie. Ii place sa-mi spele vasele.

Pe handicapata, cum imi place mie sa-i spun, de Mirela, am cunoascut-o pe vremea cand clubul Dumars era in voga, pe boxa. Dansam amandoua pana la epuizare, simtind muzica, realizand inca din prima clipa ca suntem compatibile ca prietene de distractie. Intamplarea facea ca Roxana era vecina de bloc cu Mirela, astfel, pentru cativa ani, toate trei am semnat condica saptamanal in clubul Twice…De cele mai multe ori imparteam toate patul meu de 2 x 2,20 m, fetele ramanand la mine acasa peste noapte, pentru familia mea acest fapt punand la indoiala, nu de putine ori, natura sexualitatii mele. Nun e pasa de nimic: radeam mereu despre orice, petreceam ca nimeni altii, eram nedespartite. Alaturi de aceste fete am descoperit berea, cat si plimbarile cu ambulanta.

Mirela are cel mai molipsitor ras din cate cunosc si cel mai porno mod de a fuma o tigare.

Eram deja la facultate, cand in urma unei reuniuni cu colegii din liceu, mi-a fost prezentata Adriana. Pe aceasta fata micuta, slaba si timida, cu ochi de caprioara, o vedeam rareori pe holurile liceului. Consideram ca imi era total opusa la character: introvertita, nu foarte sociabila si mult prea silitoare si studioasa cu materia scolara. Insa ce mi-a placut la ea, inca de la prima noastra discutie a fost sensibilitatea, finetea si delicatetea tot mai rar intalnite in femeile din Romania.

Prietenia noastra a fost inevitabila, realizand repede ca aveam in comun mai multe lucruri decat as fi crezut. Nimeni nu-mi intelege sufletul mai bine ca Adriana, nimanui nu i-am spus “te iubesc” mai des decat ei. Este sora pe care nu am avut-o niciodata.

……………………………………………………………………………………………..

Cifre: la 13 ani de la terminarea scolii generale, 9 ani de la liceu, 5 ani de la facultate,

s-au implinit 15 ani de prietenie cu Dora, 11 ani cu Roxana, 10 ani cu Oana si Raluca, 8 ani cu Mirela, 4 ani cu Adriana.

In prezent, Dora este Dna M, fiind maritata cu un baiat pe care l-am cunoscut in tabara de la Eforie Sud, in cadrul careia am cunoscut-o si pe Rox. Vorbim rar, ne vedem si mai rar. Vor da petrecere de casa noua la care, din fericire, sunt invitata.

Oana, dupa un master in politica in Massachusetts, Wisconsin, s-a mutat in Chicago avand o slujba banoasa. A incetat sa-mi mai scrie mailuri inca de acum doi ani, iar ultima data cand mi-a scris a fost in interesul propunerii unei afaceri. Dar nu a uitat sa mentioneze ca ii e dor de noi, bineinteles.

Raluca dupa mai multe joburi schimbate, are propria afacere care a absorbit-o total. Este dedicata trup si suflet acestei cause, iar desi locuim in acelasi oras, ne vedem doar de zilele noastre de nastere. Adica vroiam sa spun ca ne vedem mai mult de zilele ei de nastere, caci la ale mele, se mai intampla ca Ralucai sa i se fure telefonul mobil si sa nu poata anunta ca nu apare. Desi avem pasiuni comune -ne place sa calatorim, sa socializam, citim aceleasi carti, ne plac aceleasi filme, ne intalnim (intamplator) la concerte etc., acum cateva luni mi-a marturisit (pe messenger) ca s-a indepartat de mine considerand ca, citez: “nu mai avem nimic in comun”.

Tatuajul ei de acum cativa ani care reprezenta o cruce, acum este soparla. Fumeaza.

Roxana, din interes financiar, s-a mutat inca de acum 4 ani pe o insula in Italia. Lucreaza in doua schimburi ca ospatarita in restaurantul al carui bucatar fara un deget, e prietenul ei. Viseaza amandoi sa-si deschida o pizzerie. Vorbim lunar la telefon, ne vedem anual in luna februarie pentru doua saptamani, timp in care isi doreste, dar nu reuseste niciodata, sa ramana in tara. In ciuda incurajarilor mele, e trista mereu. Nu mai stie sa rada.

Mirela continua sa petreaca in continuare si sa aibe cea mai mare rezistenta la alcool dintre toti cunoscutii mei. Continua sa rada molipsitor si sa fumeze porno. Desi obisnuiam sa ne vedem zilnic la o barfa si la un pahar de cola, Mirela fiind o constanta in viata mea, sunt trei luni de cand si-a facut un nou iubit, adica trei luni de cand nu am mai vazut-o. Stiu ca ma va iubi mereu, cum si eu pe ea, numai ca am invatat sa nu contez niciodata pe prezenta ei fizica. She’s not there.

Adriana are doi ani de cand s-a mutat in Franta. A facut un master in chimie, acum e ladoctorat si o mai asteapta si vrea un post-doctorat. Nu degeaba era ea studioasa in liceu!

Ei bine, din caprioara timida ce era, acum este cea mai sexuala prietena a mea, stiind cel mai bine dintre noi cum se flutura genele in fata barbatilor. A devenit o femeie increzatoare in fortele proprii, sexy si independenta. Primeste des flori.

Ne scriem si vorbim al telefon des, ne vizitam anual. Fie prima maritata dintre noi va deveni nasa celeilalte, fie ne vom incuscri atunci cand vom avea copii. Pana si la distanta una de cealalta, se stie ca vom imbatrani impreuna.

Asternand aceste cuvinte pe hartie, ma simt trista caci iubesc si mi-e dor. In acelasi timp, sunt dezamagita si ofticata pe Timp,Timpul care stie cel mai bine sa raceasca relatiile intre oameni sau sa ii departeze. In niciun caz nu voi vrea sa cred vreodata ca exista alte motive pentru care zambetele din viata mea nu mai sunt atat de intense, dese si sincere cum erau candva… Daca nu ar fi existat Timpul, am fi fost inca pe deal in Tineretului fumand chistoace, inca in tabara la Eforie Sud dansand pe salsa, inca in Twice bucurandu-ne de oferta berii Ursus, inca pe Motoare impartasind ganduri profunde.

Tata nu mai are prieteni. Desi am inceput sa il inteleg din ce in ce mai mult, eu nu voi face niciodata greseala lui de a renunta a spera si a astepta. Daca intr-adevar lumea e un cerc, inseamna ca timpul se va intoarce si in favoarea mea, la un moment dat, corect? Si pana la urma cat de mare poate fi lumea asta ca, in cei 100 de ani de viata ai mei, sa nu-mi revad prietenele zambind?!

Eu astept….

Je reve, donc j'existe

J'ai lui connu quand je rien attendais. J'etais triste. J'avais mal au coeur pour un amour perdu, j'etais decue du present et j'avais peur de l'avenir. J'avais peur d'encore rever, j'avais peur d'etre comme je suis... Alors, je suis parti.

C'etait debut d'ete, dans un leundi pluvieux quand je me suis reveille d'un coup courrant sur l'aeroport St. Exupery de Lyon et prennant dans le dernier moment la navette vers Grenoble. Tout suite je regardais les goutes de pluie que s'ecoulaient lentement sur les vitres, n'ayant aucune idee de ce qu'il va se passer...

Une heure plus tard j'embrassais ma chere soeur qui m'attendait a la garre prete de me faire connaissance avec sa nouvelle vie dans la merveilleuse capitale des Alpes. Comme d'habitude nous avons commence de beaucoup bavarder et de raconter. Je me souviens que tout le monde du tram B nous regardait etant etonne de la joie et de l'enthusiasme de notre rare amitie.

Je ne me rappelle plus quand j'ai vu les plus beaux bleu yeux du monde... C'etait ce moment la quand j'ai connu le "Monsieur Professeur" qui me faisait perdre la raison pour les souivantes cinq jours.

Toutes les routes du campus universitaire me conduisaient vers le bar "Espace Vie Etudiante", et me voila apres quelques pressions devant un vrai homme qui regardant dans mes yeux avec si de force que me faisait trembler, il m'a dit d'un coup qu'il me desire. Memme s'il avait quelques heures que se sont passees, a ce moment la j'ai senti que je lui aime. oui, maintenent je crois en coup de foudre.

Mais qu'est-ce que j'ai fait? Je serrais une idiote si je ne lui disais pas que j'ai envie de lui! Je m'ai dit que, n'importe qui, peut me considerer une pute. J'ai choisi des devenir sa pute -la pute du mon professeur.

Oh, Mon Dieu j'ai aime sa maison modeste et boheme, dans laquelle je m'ai senti dehors la realite! Son lit avec des draps rouge fonce, toujour non arrange, ses tableaux avec des fleurs en fortes couleurs, son CD de Mika -musique que va me rappeller toujour de lui, sa guitare semblant jetee par terre, les accords de laquelle je regrette que je ne les ai jamais ecouter....

J'ai ris avec lui comme j'ai jamais ris, j'ai senti des frissons que je n'ai jamais senti... Je me souviens son image comment, tard dans la nuit, etait assis dans un de notre bars ayant une belle chemise blanche et un parfum erotique et fin, boissant tres relache un verre de vin rouge, et en meme temps n'arretant pas de me devorer avec son regard et de me dire comme je suis belle... Je m'ai senti emprisone dans un ancien film avec des images noires et blanches dans lequel on ecoute la musique d'Edith Piaf.

Au final de cet episode de ma vie, j'ai me dit qu'il merite de rever. J'ai fait l'erreur de rennoncer a esperer que des histoires d'amour, memes courtes, existent.

Dans la vie merite n'importe quelle attente, n'importe quel sourire donne de l'espoir que dans un jour tous on va voir nos reves realises. Ce que j'ai passe, merite tout.

Vous voulez savoir comment tout s'est fini entre moi et les beaux yeux? Eh bien, je ne vous dis rien. C'est mon reve et je fais ce que je veux avec lui!

- FIN -

Despre suflete-pereche si alte cacaturi

Aflandu-ma intr-un coafor de cartier cu piciorul stang in mana unei pedichiuriste cu cinci ani mai mica decat mine, care ma facea, fara sa vreau, sa rostesc in gand rugaciunea “Tatal nostru” din simplul fapt a nu ma regasi taiata la degetelele mele fragile si finute,… m-am surprins citind un articol al unei reviste de duzina intitulat: IUBIREA INVINGE!, scris cu litere mari. Cred ca mi-am aruncat ochii pe el in primul rand pentru a nu mai fi atenta la lucratura migaloasa a celei ce presta servicii de calitate picioarelor mele, iar in al doilea rand pentru ca eram atat de contrariata acelei afirmatii care, in momentul de fatza ma scotea absolut din minti!

Stiu ca muriti de curiozitate si ca nu puteti sa va imaginati deloc despre ce ar putea fi vorba intr-un asemenea articol, ceea ce nu v-ar putea da pace si somn noaptea pana nu-l cititi. De aceea, pentru ca tin la voi si sunt numai dragoste astazi, va voi elucida misterul: era vorba despre o Ea –studenta sarguincioasa din provincie, care de mic copil s-a luptat cu greutatile vietii pentru a-si construi un trai mai bun, inarmata cu vise marete, forta interioara de nezdruncinat, cat si frumusete naturala rara si nedescoperita…Ce altceva putea spune subsemnatul articolului daca nu, ca era deosebit de frumoasa!? Doar nu putea scrie populatiei dornice de literatura aleasa despre o tocilara stramba a carei naturalete pura era data de stratul blanei de pe picioare, nu?  Facand o paranteza, vreau sa mentionez ca am vazut prin camine studentesti tinere si mandre domnisoare, proaspat venite de la pieptul mumei care posedau bogatie de “puf” (ca sa-I zic asa, intr-un mod elegant) pe intregul corp, care citez: le era dovada “femeii focoase (whatever that means!) si feminine”…Deci, in caz ca nu stiati deja, astfel de femei nu sunt doar un mit!Chiar exista si sunt printre voi!

Revenind la descrierea tinerei nefericite in cauza, iata ca descoperim ca era si nepangarita sau cum vreti sa-I spuneti, cu toate ca ajunsese la o varsta destul de avansata. Primise o educatie aleasa (ceea ce ma facea sa ma intreb de unde atata educatie aleasa daca muma-sa o punea sa-I cante vacii cat timp o mulgea pt ca animalul sa fie relaxat si necrispat!?) prin care intelesese ea ca placerea fizica este pacat, iar ca intr-o buna zi va intalni acel unul si singurul barbat adevarat care o va lua de sotie si o va iubi pana la adanci batraneti pentru care merita sa se roage la Doamne-Doamne in fiecare noapte inainte de culcare. Era o romantica desavarsita, iar toti cei ce o cunosteau ar fi spus usor despre ea ca e cu adevarat “speciala”…

Iata ca de unde nu sare iepurele, aparu intr-o buna zi El –Carlos, spaniolul cu sange fierbinte dornic de naturaletea unei Marie de pe plaiuri mioritice. S-au cunoscut pe messenger, caci da, de la vaca poti trece direct la messenger daca esti destul de istet, iar cateva saptamani le-au fost de ajuns pt ca amandoi sa inteleaga ca sunt suflete-pereche si ca nu pot trai unul fara celalalt. Cum deasemenea nu va puteti imagina, Maria si Carlos s-au casatorit, avand o nunta ca-n povesti dar cu cerc restrans de invitati pentru ca toti sa se bucure de trei zile si trei nopti pe iahtul mirelui (in mod surprinzator Carlos era si bogat!). El final.

Ma bucur nespus pentru deflorarea Mariei ,cat si pentru gasirea fericirii adevarate…Si fetelor, trebuie sa recunoastem ca ea reprezinta un adevarat model pentru noi toate, dovada vie a faptului ca daca nu renunti la vise si crezi in deajuns de mult in tine si in parul tau de pe picioare poti ajunge sa traiesti pe iahturi, cat si mai mult, iti poti intalni si sufletul-pereche! Bravo Marie!

Dupa jumatate de ora de delectat creieru-mi cu o lectura relaxanta, senina si optimista de vara, iata ca pedichiurista nu ma taiase chiar rau. Vorba ei :”te-am mai ciupit ici-colo, dar nu mori pana te mariti! Hihi!”.

Am achitat serviciile la casa…, draguta cum sunt, am dat si prestatoarei o mini-spaga gandind in sinea mea ca sunt bani “de la mine pentru Maria si Carlos, fara numar!”, apoi in multumirile acesteia, am parasit coaforul de a carui servicii si reviste ma pot lipsi cu usurintza de aici in colo.

In incheiere as vrea sa precizez ca nu cred absolut deloc in aceste cacaturi. Cacaturi de povesti, cacaturi de reviste, cacaturi de coaforuri. A da! Si cacaturi de suflete-pereche!

PS: coaforul este la Sebastian, colt cu Rahova.

Viata de blonda

Marti.

Discutie pe messenger intre doua blonde dintre zecile ori sutele de mii de blonde naturale sau nu, ce locuiesc in Bucurestiul nostru scump si iubit:

-“Stii ca e ziua surorii noastre vineri?”

-„Dap. Hai la ea!“

-„Um...., hai!“

Vineri.

Calatoria blondelor a inceput in momentul in care si-au asezat fundurile mici si delicate pe locurile 17 A, respectiv B din avionul unei curse Tarom via Roma. Dupa 2a ore de ascultat muzica simfonica din castile casetofonului incorporat in scaune, s-au vazut pe Roma Fiumicino. Apoi au luat trenul spre Roma Termini (centrul orasului). Apoi, la scurt timp, s-au gasit in trenul spre Napoli, la 210 km departare de Roma. Apoi au luat tramvaiul nr.1 cu un euro biletul, tramvai care le-a lasat direct in port. Apoi cu 8,75 euro si-au cumparat bilet de nava in directia Insula Ischia, nava ce tocmai pleca asa ca au trebuit sa fuga, urmand sa se urce pe ea in ultimul moment.

Pe punte, veselie mare! Plecate de la h8 din Bucurestiul nostru frumos si drag, la h14 ajunsesera pe vasul via unei insule termale din sudul Italiei.... bravo lor! Relaxate cum erau si insetate de bere ca de obicei, si-au cumparat cate o Nastro Azzuro. Apoi inca una. Apoi inca una. Apoi, ghici ce!? Inca una! La 75 de poze, cateva beri (la 0,33) si aproximativ o ora si jumatate distanta de portul Napoli, coborau vesele pe insula, cantand mai stiu eu ce cantec idiot de-al lui Nino D’Angelo.

Parea ca reusisera. Nu era chiar greu sa fi blonda!

Ca sa vezi ce!? Dupa o ora de plimbari prin portul insulei, nici una dintre subiectele noastre nu recunostea stradutele, terasele. Cu toate ca mai fusesera pe Insula Ischia cu 3 ani in urma, nu reuseau sa gaseasca statia de troleibuz, trolebuz care urma sa le lase direct in fata restaurantului Il Ritrovo, adica destinatia calatoriei.

Urmatoarea initiativa a uneia dintre blonde, se pare –cea mai luminata la minte, a fost sa intrebe soferul unei masini cum ar putea ajunge la minunata lor destinatie. Raspunsul minunatului sofer (totul si toate erau minunate dupa ce beai bere) a fost un scurt ras batjocoritor, urmat de exclamatia: “Ma nooooooooo……..ragazze voi non siete sul Ischia! Siate sul un altra isola!”. ALTRA ISOLA??? Pana la urma se dovedisera cu adevarat mandre posesoare de par balai…

Normal ca vesnic insetate fiind si-au mai comandat niste beri italiene in asteptarea urmatorului vas spre Ischia!

La ora 18 faceau surpriza surorii lor, intrand in restaurantul unde aceasta lucra. Se scursese timpul cu bucurie mare cand dimineatza de sambata le prinsesera pe cele trei gratzii si minunatii ale naturii, inca band, de data asta vin Mateo (what the fuck!?).

Minunate locuri si peisaje se gasesc pe aceasta insula pe nume Ischia! (Am vorbit cu cele 2a blonde si recomanda cu caldura romanticilor sa mearga acolo sa se iubeasca in natura, printre flori si langa apa marii turcuaz).

Dupa 3-400 de poze, “n” rasete cu lacrimi (cateodata cu pipi), “n” beri de Italia, “n” propuneri de cafele de la barbati, “n” imagini cu care si-au clatit ochii cele doua blonde, duminica la h6 erau in cabina capitanului navei de intoarcere in portul Napoli, capitan ce, bineinteles, era dispus sa le ofere MULTE cafele. “Vai, dragutul de el! Ce draguti, sensibili si amabili sunt italienii!”, spuse una dintre blonde.

Din port -tramvai spre gara. Din gara -tren spre Roma.

Roma: orasul chinezilor, americanilor si nemtilor.

Nu exista liniste. Exista blituri de aparat de fotografiat; exista lemne sau tuburi de plastic intinse in sus de catre ghizi, acestea avand la capat esarfe colorate, culorile lor hipnotizand parca multimea de turisti disperati sa nu isi piarda grupul; exista cozi de ore intregi la intrarea in muzee, muzee a caror nume nu sunt stiute de majoritatea celor care le viziteaza; exista multe voci si multe limbi straine ce se aud in acelasi timp ( toate luate separat obositoare fiind, va dati seama cum suna impreuna!?)....Ordine si disciplina. Chinezii merg unul in spatele celuilalt si rad parca mereu, nemtii mananca sendvisuri numite aici “panini” (adica paine pe paine), iar americanii se opresc la umbra copacilor si isi transpira hainele de grasi ce sunt.

Revenind la delicatele si finutele noastre bucurestence, continui povestea noastra adaugand faptul ca ele si-au vazut de drumul lor, de lumea lor roz in care se aflau. Nici ploaia nu le-a determinat sa nu faca poze sau sa nu rada. Cand toate erau intunecate in jurul lor, ele erau colorate. Ele erau soarele atunci cand ploua. Muoa, ce buna e asta!

Iata ca “Soarele” a apus la ora 19, 25 seara, cand avionul de duminica urma se le aduca din nou pe meleagurile frumosului si dragului nostru Bucuresti.

Normal ca de blonde cu multa bere italieneasca in sange ce sunt, erau sa piarda avionul! Drept dovada ca au ajuns cu intarziere, ghici ce!? Nu mai erau locuri la clasa economy, asa ca au fost sacrificate si trimise direct la clasa business, unde le asteptau fresh-ul de portocale si branzeturile frantuzesti servite cu struguri negrii si siroposi…..

Eh, viata de blonda! ;;)

Lufthansa flights to Monkeyland

Ni-Hau!

Cum sunt o norocoasa, am avut prilejul de curand sa vizitez o parte a tarii lui Mao, mai exact orasele Guangzhou, Fuan, Fuzhou si Beijing. Spun norocoasa, pentru ca, aparent, nimic nu pare mai provocator si incitant ca a te strecura prin, a palpa si a adulmeca noutatea, ceea ce eu am cautat si obtinut dintotdeauna. Trebuie totusi mentionat ca noutatea nu este intotdeauna ca in imaginatia ta, in cazul de fata –imaginatie creata de emisiunile turistice de la televizor, ci de cele mai multe ori te ia prin surprindere.

Astfel, purtand amintirile in minte si mai putin in suflet, doresc sa prezint China cea indepartata vazuta prin ochii unei fete de oras, desi mica de inaltime, destul de inalta cat sa observe si sa judece, subiectiv bineinteles, totul.

Primul lucru care mi-a fost dat sa vad a fost saracia. Inca de pe drumul cu taxi-ul Wolksvagen, pe gaz, din anii 80’, cu gratii ce separa soferul de bancheta din spate, masina ce ma ducea la cel mai bun hotel –un adevarat kitch al Bisericii SanMarco combinatie cu stilul Ludovic al 14lea de la Versaille, puteam observa pe geam case darapanate, cladiri nelocuite, oameni tristi, tacuti si ingandurati mergand grabiti cu biciclete sau masini vechi si lovite, vanzatori ambulanti supraincarcati de cosuri cu “Ochiul Dragonului” sau “Dragonul de foc” (fructe locale) etc.

Majoritatea populatie nu cunoaste limba engleza, iar pe cei care afirma contrariul, abia ii intelegi. M-am imprietenit cu o chinezoaica pe nume Emily (chinezii isi iau adesea nume europene pentru a putea stabili contacte cu strainii), care mi-a servit de multe ori ca traducatoare si cu a carei limba engleza m-am obisnuit si inteles abia dupa vreo doua zile de conversatie. Fata foarte sufletista, care ma lua excesiv de mana pe strada (eu netinandu-ma de mana niciodata nici cu cea mai buna prietena din clasa a 5-a) si cu dorinta enorma de a (ma) copia stilul de viata European, mai putin in a-si vopsi unghile cu oja de culoare inchisa spunand ca nu e “sanatos”. In conversatiile pe care le-am avut cu chinezi, am auzit de multe ori cuvantul “sanatos”, bagand de seama ca acest popor se gandeste foarte mult la sanatate. Ca dovada: toate paturile in care am dormit in China au fost incredibil de tari (la propriu), afland ca sunt concepute astfel avand efecte benefice asupra coloanei vertebrale; femeile nu se machiaza pentru ca duc la imbatranire prematura; in caz de sete, fie vara fie iarna, chinezii beau apa calda care ar favoriza digestia; mancarea lor este bazata pe peste, fara a manca paine, drept dovata ca chinezii nu sufera de obezitate etc.

O alta remarca relevanta la adresa acestui popor indepartat ar fi asemanarea izbitoare a oamenilor cu cimpanzeii de pe National Geographic. Uitandu-te si studiind in deaproape fenomenul, observi o uimitoare asemanare in ceea ce priveste atat aspectul, cat si comportamentul. Spun cu regret, ca dovada ca am slabit un kg stand cu ei, ca toti chinezii care au mancat alaturi de mine plescaiau, iar in acelasi timp ce isi mestecau mancarea adaugau in gura si bautura, buza de sus/ mustata (barbatilor cat si femeilor) ramanand murdara. De asemenea, desi stiam ca acestia aleg sa manance cu betze si nu cu furculita, am observat ca mai mare placere le e sa manance cu mainile, iar cea mai mare placere ( a lor, nu a mea) e sa sparga crusta tare a picioarele de crab cu dintii. Sa trecem totusi peste acest episod…

In ceea ce priveste aspectul fizic, desi unele chinezoaice sunt chiar foarte frumoase la fata, picioarele le sunt foarte cracanate si incredibil de urate. Si cand spun cracanate, nu ma refer la cracanarea in stil european , ci una aproape S.F. Trebuie vazuta ca sa fie crezuta! Gandindu-ma mai bine, am ajuns la concluzia ca unul din motivele pentru care acest lucru exista, vorbind de cracanarea chinezeasca aici, ar fi consecintele transmise din generatie in generatie, a faptului ca traditia impunea in trecut ruperea oaselor, schingiuirea si bandajarea stransa a labei picioarelor femeilor, inca de mici copile, pentru ca aceasta sa nu se mai dezvolte. Pentru necunoscatori -picioarele mici la femei erau considerate fine si reprezentau simbol al feminitatii. Nu stiu ce bolnav mintal inventase aceasta regula, care de fapt era lege, cert e ca, din fericire, ultima generatie supusa acestui tratament a fost in anul 1950 (lungimea talpii bunicii lui Emily este de 13cm).

Ceea ce m-a amuzat la inceputul calatoriei si aproape am urat la sfarsit, a fost capacitatea si dorinta chinezilor de a vorbi mult si fara rost. Drept exemplu: am rugat-o pe Emily sa intrebe ospatarul daca au un anume vin. Ei bine, dupa aceasta intrebare care ar fi trebuit sa isi aibe raspunsul intr-un “da” sau “nu”, cei doi chinezi au vorbit in limba lor cel putin 5 minute, ca in final sa mi se dea cel de-al doilea raspuns. Nu stiu ce puteau sa isi vorbeasca 5 minute, dar cert e ca incepusem sa evit sa mai pun intrebari.

Alt lucru mai mult decat evident in China este poluarea. Desi sunt luate din ce in ce mai multe masuri in privinta acestui lucru (chiar am vazut pentru prima data un autobuz ecologic), aerul este aproape irespirabil, multi oameni mergand pe strada cu masti din acelea de chirurg, de hartie acoperindu-si respiratia.

Pe langa numarul mare de locuitori (legea le interzice chinezilor sa faca mai mult de un copil), saracia mare (salariul mediu 200euro), poluare, maimute inculte, bani falsi, cat si cele relatate mai sus, sunt multe de spus despre aceasta tara indepartata, parca mult prea indepartata de Europa sau de restul lumii. Pana si mie imi vor mai trebui alte cateva experiente similare (SAU NU!) ca sa invat si sa inteleg tot mai multe despre acest popor, aceasta tara (inca) comunista … Bineinteles exista si lucruri bune de relatat, care nu pot fi omise… de exemplu vinul Great Wall din 1992! Ori de cate ori il beam, parca engleza chinezilor parea mai buna!

Rog chinezii sa nu ma injure! Parerea mea despre China este una subiectiva…

Si da, recunosc: sunt o mica nationalista rasista.

Si-Sie!

Kyiv, oras cool

Fost coleg de facultate, actual prieten pe viata, urma sa fie trimis de catre serviciul lui din Chisinau pentru o saptamana la Kiev, capitala Ucrainei bineinteles. I-a venit sa ma intrebe intr-un mail daca nu cumva as vrea sa ma intalnesc cu el, dupa mai bine de trei ani, in acest oras despre a carui tara nu aveam nici un habar. Evident ca nu l-am putut refuza, ca de altfel orice alt lucru in viata.

Si iata-ma dupa trei zile, blestemandu-mi zilele, in cuseta de clasa intai care dupa parerea mea era de clasa minus trei, a trenului cu destinatia finala Moscova. 27 de ore -niet vagon restaurant, niet apa de spalat dinti, niet geam cu deschidere pentru o gura (Dumnezeule, macar una!) de aer. In schimb -da ucrainienilor si rusilor mirosind a tocanitzo-transpiratie, galagiosi, fumatori, care imi bateau noaptea la usa oferindu-mi mere, da ceaiului gratuit servit in cana metalica sculptata, ca de biserica, da stingerii luminii la ora 21 anuntand ora de culcare. Nu voi mai lua niciodata in considerare ca optiune, la drum lung, trenul. Asta clar.

Intr-un sfasit, bucurandu-ma de aer curat, am pasit cu pasi timizi pe peronul garii centrale din Kiev. Dupa ce m-am invartit putin in jurul gurii de metrou nerecunoscand-o datorita faptului ca denumirea era in chirilica, din nefericire am luat parte la un mini-macel la intrarea de 15 minute in cadrul caruia oamenii se calcau si ma calcau efectiv in picioare, urmand apoi o coada de alte 15 minute la casa de bilete. Bun, am trecut si peste asta.

In continuare aveam sa remarc adancimea scarilor rulante (afland mai tarziu ca metroul din Kiev este cel mai adanc din lume, la 107 m sub pamant, fiind folosit ca adapost de bombardamente in al 2lea razboi mondial), cat si statii de metrou-muzeu, foarte frumoase, cu sculpturi in piatra, candelabre si mozaicuri.

Ratacindu-ma putin, caci se pare ca in Ucraina nimeni nu vorbeste limba engleza, deci nimeni nu ma putea indruma, am reusit sa ies si din metrou, ajungand in scurt timp in cartierul denumit Podol, cartier din zona veche a orasului Kiev care se vrea asemanat cu Montmartre din Paris. Am fost in Paris, si ei bine nu exista nicio asemanare intre Podol si Montmartre, dar totusi este surprinzator de frumos si in Podol: stradute cu piatra cubica pe deal, mici galerii de arta si artisti anonimi pictand turisti, biserici si catedrale care mai de care impunatoare (Sf Sofia, Sf Michael, Biserica din piatra Desiatynna care dateaza din anul 979, Biserica Sf Andrei etc.) datand de secole bune, tarabe cu diverse suveniruri, bistro-uri si cafenele intime, pisici grase si prietenoase, culori pastelate, mirosuri vechi, totul incadrat intr-o atmosfera melancolica si linistita.

Mi-a placut mult ca orasul Kiev este un oras foarte verde si cu multe parcuri, traficul nu este aglomerat, oamenii nu par multi, iar aerul este mult mai curat ca la Bucuresti. M-am putut bucura de cateva zile in care nu am facut decat sa strabat orasul in lung si in lat, la picior, cu harta in mana, oras plin de statui masive din piatra sau bronz majoritatea ilustrand scene de razboi, catedrale ale caror culori predominante fiind albastrul turcoaz, albul si visiniul, iar cupolele fiind aurite, cat si tot felul de monumente si cladiri pe care nu puteam sa nu le fotografiez, nestiind neaparat ce reprezinta. Privirea imi era mereu furata de imagini al caror mister era graitor. Daca as putea descrie Kievul toamna prin doua cuvinte acestea ar fi: melancolie si mister.

De asemenea am ramas placut surprinsa de Manastirea Lavra Pecerska care intemeiata in anul 1051, este cea mai veche manastire ruseasca, cat si de Muzeul Marelui Razboi pentru Apararea Patriei si a lui gigantica statuie Mama Patrie de 102 metri inaltime cantarind 530 de tone. Pot spune ca acest intins parc in cadrul caruia se afla statuia Mamei Patrie si unde rasunau in surdina cantece de razboi rusesti, reprezinta unul dintre cele mai frumoase locuri vazute de mine vreodata.

Referitor la oameni, Kievul este mandrul posesor de femei incredibil de feminine si frumoase, dar cu privire goala. Sunt triste, tacute, merg pe strada fara sa priveasca alti oameni in ochi, iar timp de 2a zile cat am umblat pe strazile Kievului, am vazut trei ucrainence plangand tacut. Si poarta tocuri. Toate. Cred ca sunt cele mai frumoase femei pe care le-am vazut in vreo tara.

Barbatii ucraineni poarta vestita si vesnica freza cu breton si chica la spate. Oare de ce? Incercand sa aflu raspunsul la aceasta intrebare, chiar am avut ocazia sa port o conversatie destul de, sa zicem, interesanta, cu un ucrainean care desi locuia in Canada de doi ani de zile, in continuare isi purta cu mandrie oribila frizura. Bineinteles ca m-am abtinut sa nu rad cand mi-a raspuns ca majoritatea barbatilor isi poarte parul asa pentru ca vad in reviste astfel de frizuri si …“pentru ca e cool”. Hilarious! Si WTF, ce fel de reviste citesc ei?! Oricum, trebuia sa fiti acolo sa auziti pronuntia ruseasca la englezescul “cool”! Si acum imi rasuna in minte, si rad…

De asemenea, acesti barbati au obrajii vesnic imbojorati, figura dura sau vor sa para asa, nu am putut sa-mi dau seama bine, se cred mai destepti decat ceilalti europeni (auzi tu, au vrut sa-mi vanda o umbrela no name cu 50 de dolari!), beau bere pe strada ziua in amiaza mare, chiar merg grabiti pe strada cu sticla de bere Slavutich in mana, iar multi mananca la pranz pateuri fornetti (toate Fornetti-urile au mereu coada) insotite de o sticla de 1litru de bulion. Da, bulion. Un lucru bun: ucrainenii nu abordeaza si nu hartuiesc femeile pe strada, si asta nu din educatie buna, ci din tendinta si dorinta lor de atitudine macho, superioara femeilor.

In Kiev exista obsesia masinilor Hummer, ceea ce ma face sa ma intreb, de unde atatia bani cand salariul minim pe economie este de 100 de dolari, adica 500 de grivne, adica 500 de mii de copeici?!

Ucraineni nu vorbesc engleza. Niet engleschi, niet frantzuschi.

Ucrainienii au bere buna (recomand Slavutich), iar pe strazile din preajma Pietei Independentei gasesti o competitie acerba a multor puburi foarte dragute, unde desi seara canta live si incearca sa faca atmosfera de petrecere diferite formatii, clientii par foarte seriosi si absorbiti total de conversatii. Noroc cu turistii romani (adica fac referire la mine, bineinteles), care mai aplauda, lauda, socializeaza si lasa spaga. Ei sunt raza de soare a puburilor ucrainene! :)

Orasul Kiev mi s-a parut foarte curat, aerul mult mai respirabil ca in Bucuresti, traficul mult mai liber, soferii calmi, iar oamenii pe strada putini. Numai la metrou vedeai si simteai puhoi de oameni.

Din pacate, intr-o zi de joi a trebuit sa-mi iau ramas-bun de la prietenul meu care mi-a fost gazda in aceasta aventura numita Kiev. Am coborat dealul din Podol cu pasi marunti, admirand din nou si memorand frumusetea cladirilor si atmosfera melancolica a acestor strazi si locuri care mi-au incantat privirea si mi-au satisfacut setea de cunoastere, pentru cateva zile. Urma sa ma confrunt din nou cu cosmarul metroului, dar gandul la acest lucru parca nu ma mai speria la fel de mult ca la sosirea mea, in prima zi. Ma familiarizasem deja putin cu oamenii si modul lor de a interactiona, mersul lor, privirile lor, dar cu toate acestea ei tot aveau sa se uite intrebator la mine. Cred ca realizau ca nu sunt de-a lor. Ma gandesc ca ma tradau UGG-urile mele blanoase din picioare. Da, asta trebuie sa fie.

Adicatelea* , dupa cateva zile petrecute in capitala unei tari din fosta Uniunea a Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), vreau sa recomand celor pasionati de calatorii si aventura, sa ia in considerare si optiunea orasului Kiev, nu numai atractiile turistice arhicunoscute de toata lumea gen Viena, Paris etc. Acest oras are intr-adevar o frumusete aparte, atat a oamenilor cat si a locurilor.

La intoarcerea cu trenul, evident ca mi-am blestemat din nou zilele pentru aceasta optiune de transport aleasa, care desi e mult mai ieftina decat avionul (diferenta de 250 de euro), NU SE MERITA. Trenurile cu destinatia Moscova, sau la intoarcere, cu destinatia Sofia, sunt trenuri vechi care nu poseda clasa intai si nici vagon restaurant. 27 de ore mi-am portionat mcnugget’s-urile pentru mic dejun si pranz, paginile de carte, nu am facut baie, am exersat mima din copilarie incercand sa comunic cu diversii colegi de compartiment (cel mai dragut a fost rusul de 140 de kg care sforaia sub patul meu si care si el, imi oferea mere), iar in ultimele 4 ore de drum am suferit de sete.

Colac peste pupaza, cred ca pana si drumul la intoarcere spre Bucuresti a facut parte din intreaga aventura a Kievului, aventura care….. mi-a placut.

*mi-am dorit dintotdeauna sa introduc undeva in text acest cuvant rostit foarte des de profesoara mea de romana din liceu :)