Ni-Hau!
Cum sunt o norocoasa, am avut prilejul de curand sa vizitez o parte a tarii lui Mao, mai exact orasele Guangzhou, Fuan, Fuzhou si Beijing. Spun norocoasa, pentru ca, aparent, nimic nu pare mai provocator si incitant ca a te strecura prin, a palpa si a adulmeca noutatea, ceea ce eu am cautat si obtinut dintotdeauna. Trebuie totusi mentionat ca noutatea nu este intotdeauna ca in imaginatia ta, in cazul de fata –imaginatie creata de emisiunile turistice de la televizor, ci de cele mai multe ori te ia prin surprindere.
Astfel, purtand amintirile in minte si mai putin in suflet, doresc sa prezint China cea indepartata vazuta prin ochii unei fete de oras, desi mica de inaltime, destul de inalta cat sa observe si sa judece, subiectiv bineinteles, totul.
Primul lucru care mi-a fost dat sa vad a fost saracia. Inca de pe drumul cu taxi-ul Wolksvagen, pe gaz, din anii 80’, cu gratii ce separa soferul de bancheta din spate, masina ce ma ducea la cel mai bun hotel –un adevarat kitch al Bisericii SanMarco combinatie cu stilul Ludovic al 14lea de la Versaille, puteam observa pe geam case darapanate, cladiri nelocuite, oameni tristi, tacuti si ingandurati mergand grabiti cu biciclete sau masini vechi si lovite, vanzatori ambulanti supraincarcati de cosuri cu “Ochiul Dragonului” sau “Dragonul de foc” (fructe locale) etc.
Majoritatea populatie nu cunoaste limba engleza, iar pe cei care afirma contrariul, abia ii intelegi. M-am imprietenit cu o chinezoaica pe nume Emily (chinezii isi iau adesea nume europene pentru a putea stabili contacte cu strainii), care mi-a servit de multe ori ca traducatoare si cu a carei limba engleza m-am obisnuit si inteles abia dupa vreo doua zile de conversatie. Fata foarte sufletista, care ma lua excesiv de mana pe strada (eu netinandu-ma de mana niciodata nici cu cea mai buna prietena din clasa a 5-a) si cu dorinta enorma de a (ma) copia stilul de viata European, mai putin in a-si vopsi unghile cu oja de culoare inchisa spunand ca nu e “sanatos”. In conversatiile pe care le-am avut cu chinezi, am auzit de multe ori cuvantul “sanatos”, bagand de seama ca acest popor se gandeste foarte mult la sanatate. Ca dovada: toate paturile in care am dormit in China au fost incredibil de tari (la propriu), afland ca sunt concepute astfel avand efecte benefice asupra coloanei vertebrale; femeile nu se machiaza pentru ca duc la imbatranire prematura; in caz de sete, fie vara fie iarna, chinezii beau apa calda care ar favoriza digestia; mancarea lor este bazata pe peste, fara a manca paine, drept dovata ca chinezii nu sufera de obezitate etc.
O alta remarca relevanta la adresa acestui popor indepartat ar fi asemanarea izbitoare a oamenilor cu cimpanzeii de pe National Geographic. Uitandu-te si studiind in deaproape fenomenul, observi o uimitoare asemanare in ceea ce priveste atat aspectul, cat si comportamentul. Spun cu regret, ca dovada ca am slabit un kg stand cu ei, ca toti chinezii care au mancat alaturi de mine plescaiau, iar in acelasi timp ce isi mestecau mancarea adaugau in gura si bautura, buza de sus/ mustata (barbatilor cat si femeilor) ramanand murdara. De asemenea, desi stiam ca acestia aleg sa manance cu betze si nu cu furculita, am observat ca mai mare placere le e sa manance cu mainile, iar cea mai mare placere ( a lor, nu a mea) e sa sparga crusta tare a picioarele de crab cu dintii. Sa trecem totusi peste acest episod…
In ceea ce priveste aspectul fizic, desi unele chinezoaice sunt chiar foarte frumoase la fata, picioarele le sunt foarte cracanate si incredibil de urate. Si cand spun cracanate, nu ma refer la cracanarea in stil european , ci una aproape S.F. Trebuie vazuta ca sa fie crezuta! Gandindu-ma mai bine, am ajuns la concluzia ca unul din motivele pentru care acest lucru exista, vorbind de cracanarea chinezeasca aici, ar fi consecintele transmise din generatie in generatie, a faptului ca traditia impunea in trecut ruperea oaselor, schingiuirea si bandajarea stransa a labei picioarelor femeilor, inca de mici copile, pentru ca aceasta sa nu se mai dezvolte. Pentru necunoscatori -picioarele mici la femei erau considerate fine si reprezentau simbol al feminitatii. Nu stiu ce bolnav mintal inventase aceasta regula, care de fapt era lege, cert e ca, din fericire, ultima generatie supusa acestui tratament a fost in anul 1950 (lungimea talpii bunicii lui Emily este de 13cm).
Ceea ce m-a amuzat la inceputul calatoriei si aproape am urat la sfarsit, a fost capacitatea si dorinta chinezilor de a vorbi mult si fara rost. Drept exemplu: am rugat-o pe Emily sa intrebe ospatarul daca au un anume vin. Ei bine, dupa aceasta intrebare care ar fi trebuit sa isi aibe raspunsul intr-un “da” sau “nu”, cei doi chinezi au vorbit in limba lor cel putin 5 minute, ca in final sa mi se dea cel de-al doilea raspuns. Nu stiu ce puteau sa isi vorbeasca 5 minute, dar cert e ca incepusem sa evit sa mai pun intrebari.
Alt lucru mai mult decat evident in China este poluarea. Desi sunt luate din ce in ce mai multe masuri in privinta acestui lucru (chiar am vazut pentru prima data un autobuz ecologic), aerul este aproape irespirabil, multi oameni mergand pe strada cu masti din acelea de chirurg, de hartie acoperindu-si respiratia.
Pe langa numarul mare de locuitori (legea le interzice chinezilor sa faca mai mult de un copil), saracia mare (salariul mediu 200euro), poluare, maimute inculte, bani falsi, cat si cele relatate mai sus, sunt multe de spus despre aceasta tara indepartata, parca mult prea indepartata de Europa sau de restul lumii. Pana si mie imi vor mai trebui alte cateva experiente similare (SAU NU!) ca sa invat si sa inteleg tot mai multe despre acest popor, aceasta tara (inca) comunista … Bineinteles exista si lucruri bune de relatat, care nu pot fi omise… de exemplu vinul Great Wall din 1992! Ori de cate ori il beam, parca engleza chinezilor parea mai buna!
Rog chinezii sa nu ma injure! Parerea mea despre China este una subiectiva…
Si da, recunosc: sunt o mica nationalista rasista.
Si-Sie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu