Fericirea lui Coelho

Nu-mi imaginam vreodata sa fie atat de greu sa iti gasesti un job.

De-a lungul timpului, am acordat sprijin multora, prieteni sau nu, in vederea gasirii de slujbe, ceea ce nu mi-a dat de gandit niciodata ca mie mi-ar putea fi aproape imposibil sa-mi gasesc un loc de munca pe plac, cu atat mai putin ca ma voi afla vreodata in situatia in care voi cauta acest lucru.

Iata ca apropiindu-ma de varsta de treizeci de ani, varsta pentru care, acum cincisprezece ani, planuisem sau, mai bine zis, visasem sa am primul meu milion de Euro, am realizat ca, din punct de vedere profesional, nu eram fericita. Fericirea, acea constanta a vietii mele pana in acel moment, isi pierduse semnificatia pentru mine..

Astfel, sub influenta a prea multe carti scrise de Paulo Coelho, a revistelor feministe care ne indeamna la “rescrierea destinului” si “imbratisarea schimbarii”, sau, cel mai probabil, datorita unei nevroze dictate de perioada de tranzitie in varsta si gandire pe care o traiam, am luat hotararea sa plec fara a ma uita inapoi. Sub deviza ca niciodata nu este tarziu in viata pentru a face orice iti doresti, mi-am asumat riscurile schimbarii unui climat caldut, constant si total nesatisfacator in care traiam, in speranta unei cariere noi, unei vieti care sa-mi faca inima sa bata tare. Ce femeie curajoasa!

Exista o zicala islandeza care spune ca daca vremea este rea, trebuie sa astepti cinci minute. Desi unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le-am invatat in perioada ce a urmat a fost sa am rabdare, nu am putut niciodata sa incetez a cugeta in privinta a ce se poate intampla cu adevarat dupa acele cinci minute de asteptare. Citind acest proverb, majoritatea dintre noi gandesc ca asteptarea merita intotdeauna, dar cine iti poate garanta si cum poti stii sigur ca vremea nu se va inrautati si mai tare? Pentru mine raspunsul este foarte simplu: niciodata nu poti stii sigur despre ce va urma. Orice decizie implica riscuri egale, indiferent de circumstante si de persoana care si le asuma.

Poate domnul Coelho nu se imbogateste degeaba vanzand milioane de carti care au la baza ideea schimbarii si a riscului asumat, ambele fiind descrise ca fiind benefice. Cert este faptul ca fiecare dintre noi detinem propriul discernamant si nu avem nevoie de sfatul nimanui in privinta vietii pe care vrem sa o traim, cu atat mai putin a unui scriitor de mana a doua.

Asadar, indiferent ca intri in categoria celor care iubesc riscul, sau in grupa celor cu gandirea probabil mai rationala decat a mea, carora, cu siguranta, nu degeaba statornicia le confera implinire, parerea mea este ca fiecare dintre noi detinem liber arbitrul unei vieti fericite. Indiferent ce aceasta fericire vrea sa insemne.

Ghidul tristei

Imi plac femeile. Si nu, nu sunt lesbiana, ci vreau sa evidentiez cat de mult cred in aceste fiinte complexe, in curajul lor nemarginit, in forta lor nemasurata de a schimba cursul lucrurilor, de a se adapta cu infinita rabdare, de a manipula elegant, de a visa in culori, de a face ce si cum doresc, de a-si asculta intuitia ascutita, de a se reinventa mereu, de a indrazni sa socheze, sa iubeasca fara limite, si lista poate continua. Din acelasi motiv, sunt tot mai surprinsa si dezamagita de femeile care uita sa fie femei, devin delasatoare, nepasatoare, se complac in relatii nesatisfacatoare si se cufunda din ce in ce mai mult intr-o viata anosta, trista. Puternice intru-totul, uita sa pretinda respectul celor din jur, iar cel mai important, sa se respecte pe ele insasi.

Referitor relatiei pe care o au cu barbatii, caci despre asta este vorba, in randurile ce urmeaza, doresc sa comprim niste idei, sfaturi despre care femeia, in caz ca nu le stie déjà, consider ca trebuie sa ia aminte:

UNU:

In primul rand, pentru ca un barbat sa ajunga sa te iubeasca, trebuie sa il iubesti si tu pe el. Asadar, renunta la egoismul lui “vreau sa fie acum, aici, langa mine!” si gandeste-te unde ar vrea sa fie el defapt. Momentul in care ai inteles ca trebuie sa il lasi liber sa aleaga ce il face fericit, va realiza ca fericirea lui este langa tine.

DOI:

Inceteaza sa-i mai controlezi toti pasii. Lasa-i telefonul in pace, renunta sa-i mai spargi conturile pe internet, sa-i mai interoghezi prietenii, sa-i ameninti presupusele pretendente (sau nu). Nu este barbat degeaba –mai devreme sau mai tarziu, va sti tot ce faci, iar isteria, gelozia nu il flateaza. Incercand sa-l controlezi, il indepartezi.

TREI:

Barbatul, copil mare, intotdeauna va dori alaturi o femeie care sa aibe grija de el. Mangaie-l la propriu si figurat, fii calda si iubitoare, atenta la nevoile si vorbele lui, sustine-l, ofera-i suport moral. Desi nu recunoaste, ca sa fie si mai puternic, barbatul va avea mereu nevoie de o femeie care sa ii poarte de grija.

PATRU:

Atat pentru tine, cat si pentru barbatul de langa tine, nu uita niciodata sa fii femeie. Ingrijeste-ti atat trupul cat si mintea, parfumeaza-te, fii sexy si fina, delicata si dulce.  Pentru ca un barbat sa te placa, trebuie in primul rand sa te placi tu pe tine, iar opulenta si ostentativitatea nu te vor face niciodata mai atragatoare. Arata-i respect, respectandu-te.

CINCI:

Cel mai important sfat vine de la Steve Jobs, Dumnezeu sa-l ierte, ca tot apare pe toate posturile tv, care spunea ca “timpul este limitat; nu il irositi traind viata altcuiva”. Renunta la filmele din capul tau si fa ca viata sa nu se invarta in jurul barbatului. Adu-ti aminte de personalitatea ta, pasiunile tale, de zambetul rujat cu rosu, de fericirea care nu este imprumutata, de placerile nevinovate pe care odata nu ti le interziceai, de adevaratul tau stil vestimentar, de prietenii care nu sunt numai ai lui, de telefoanele la ale caror invitatii ar trebui sa raspunzi, adu-ti aminte de tine. Barbatul infrumuseteaza viata, nu este viata insasi.

Cu acestea fiind spuse, trista de mine ce candva am fost, doreste tuturor femeilor fericire in dragoste. Aceasta exista!

Doua luni Iunie

Copilaria mi-am petrecut-o la bunica mea care era croitoreasa si avea atelierul in camera din fata a casei ei. Lucra cu multa placere si in special rochii de mireasa, fapt pentru care vedeam adesea venind la proba femei extrem de fericite, fiecare cu povestea ei de dragoste.  Imi facea o deosebita placere sa le ascult, ma fascinau!

Astfel, cu fundul pe pragul usii de la camera de croitarie a bunicii, copilul visator si romantic din mine invatase ca atunci cand urma sa-mi intalnesc dragostea vietii, printul in armura stralucitoare, urma sa inteleg si sa simt acest lucru inca din prima clipa.

Imi aduc aminte cum, in clasa a 5a am pasit la scoala intr-o clasa noua, experienta cunosterii unor alti colegi fiindu-mi pe cat de emotionanta, pe atat de terifianta.

Mica si pufoasa, mandra prin educatie, nu am vrut sa se vada in vecii vecilor emotivitatea, sensibilitatea care pareau ca nu imi dau pace niciodata. Fusesem invatata ca sentimentele sunt ale celor slabi, asadar preferam sa fiu de gheata, decat, credeam eu atunci, sa par o naiva. Pufoasa si de gheata.

Imi doream mult sa sar peste ani si sa ajung la liceu, la baietii “maturi”; atat de mult ma plictiseau colegii de clasa care ma copleseau cu atentiile lor si imi lasau in banca biletele puerile de dragoste.

Atunci l-am remarcat pe el, acel baiat care nu ma baga in seama, Ticalosul! La cat eram de rasfatata, nu-mi venea sa cred ca putea cineva, vreun baiat sa-mi reziste aerelor de printesa. Eram cea mai frumoasa fata! Vroiam sa-mi ceara prietenia! Acum!

Ii adoram zambetul; era cel mai frecvent intalnit in visele mele. Iar cand radea, radea cu pofta, cu gura pana la urechi, atat era de mare! Trebuia sa-mi amintesc constant ca sunt de gheata,, ca sa nu rad si eu de rasul lui.

Eram in stare sa ma holbez intreaga ora de matematica la ceafa lui.; ma regaseam adesea urmarindu-i cu privirea linia tunsorii scurte, militaresti. Frumusetea lui aducea cu a solistului AJ de la Backstreetboys., trupa al carei hit “I’ll never break your heart“ ma purta cu gandul la cum ar fi fost sa fiu iubita lui, apoi sa ne certam, apoi sa-si ceara iertare cu inimioare si trandafiri in zapada, sub aplauzele prietenilor nostrii comuni. Revenind la realitate, pe vremea aceea nici macar nu fusesem sarutata, cu atat mai putin de catre el in scenarii de videoclipuri.

Nu banuia nimeni cand mergeam adesea la sala de sport, doar ca sa il vad pe el. Eram geloasa cand toate colegele aveau tupeul sa-l pupe cand castiga vreun campionat de basket, iar eu nu eram in stare decat sa ii arat semnul OK cu degetul, de la distanta.

Desi aveam 12 ani, stand aproape de el ma treceau fiori fizici puri. Ajunsesem sa inteleg stirile de la ora 17 in care erau prezentate cazuri de fete apropiate varstei mele de atunci, indragostite si purtatoare de copii. Ma consideram in stare sa ii devin iubita. O iubita fara sfarcuri si par pubian.

Atunci, intr-o luna iunie frumoasa, cand la MTV aparuse Mariah Carey cu “Without you”, melodia care va ramane mereu in sufletul meu ca fiind a noastra, la sfarsitul clasei  a5a,  am inceput sa numar zilele mele de “femeie” indragostita. Mi-a fost de ajuns un dans la unul dintre banchetele de sfarsit de an, ca sa simt ceea ce in anii copilariei, in atelierul bunicii am invatat ca trebuie sa simt, cand voi cunoste dragostea vietii mele.

…

Trecusera ani dupa terminarea scolii generale si inca imi regretam mandria prosteasca si atitudinea de gheata care ma determinase de fiecare data sa ii refuz invitatiile, sarutarile si imbratisarile furate  pe culoarele scolii. Ba chiar cand ma suna acasa, o puneam pe mama sa ii raspunda ca sunt “plecata in oras cu prietenul”, in speranta sa il fac gelos si sa ma vada si mai inaccesibila decat paream. Ceea ce a fost o greseala.

Spre deliciul si amuzamentul prietenelor care au ramas martore trairilor mele adolescentine, multa vreme l-am purtat in suflet pe acel baiat de scoala generala cu zambetul pana la urechi, dragoste a vietii mele in care ma incapatanasem cu atata ardoare sa cred.

Viata si-a urmat cursul ei normal. Femeia sociabila si rationala ce am devenit s-a indepartat tot mai mult de copilul emotiv si visator ce am fost; dar in sufletul meu, in ciuda povestilor de dragoste, reale de data asta, pe care le-am trait, nimeni nu a reusit vreodata sa-mi scoata din minte prima dragoste si speranta ca aceasta va deveni si ultima.

Apoi a venit cea mai emotionanta zi din viata mea cand, cu ocazia unei reuniuni cu colegii din scoala generala, urma sa ies numai eu cu el, ADICA NOI DOI!, la un restaurant.

Dupa 15 ani in care nu imi pierdusem nicio clipa speranta ca viata mi-l va aduce aproape din nou, iar ca soarta ne va unii destinele odata pentru totdeauna, la varsta de 27 de ani, transpirand in fata oglinzii proband zeci de vestimentatii pentru Marea Intalnire, aratam si ma comportam ca o mare proasta. Eram emotionata din nou ca un copil, tampisem de fericire! Aveam inca un motiv in plus sa cred ca Dumnezeu exista, caci rugamintile, crezurile mele fusesera intr-adevar ascultate. Devenisem din senin, de nicaieri, cel mai bun exemplu al faptului ca adevaratele vise se indeplinesc. Tot ce-ti trebuie este credinta.

…

Astazi, o zi frumoasa de iunie, este ziua nuntii.  A mea este anul viitor.

Anul lui Dumnezeu 2010

Ca in fiecare an, ma regasesc mereu dimineata devreme la birou, in primele zile ale lui ianuarie.

Liniste deplina. Parchez masina, mangai cainii vagabonzi ce ma intampina dand din coada, bucurosi, in speranta unor resturi de mancare, ascult scartaitul zapezii de sub bocancii mei albastrii in timp ce pasesc spre intrare, unde din nou ajung sperand, ca macar odata, din clinchetul zecilor de chei, sa o nimeresc din prima pe cea buna. Ceea ce nu se intampla niciodata.

Acum ceva timp ma credeam invincibila. Auzeam in jurul meu vorbindu-se despre semnele aparitiei unei crize financiare tot mai apropiate. Ma gandeam “hmmm…criza financiarrrrra…suna a prajitura frantuzeasca!”. Habar n-aveam ca urma sa fiu lovita peste asteptarile mele. Mai mult decat atat, criza traversata anul trecut nu s-a limitat a fi doar o “prajitura frantuzeasca”, ci mi-a daunat si sufletului, relatiilor personale.

Asadar, viata m-a invatat ca azi poti sa ai totul, iar maine sa nu mai ai nimic. Cardul Gold, calatoriile, pantofii multicolori, luxul timpului liber si a cartilor citite, noptile pierdute in cluburi si diminetile tarzii, mesele linistite, duminica in familie, serile de vara inecate in bere, prietenii pe care ii credeai pentru totdeauna etc, toate pot disparea intr-o clipa.

Ma gandesc cu optimism ca poate abia acum, la 28 de ani, m-am maturizat cu adevarat, dar cert este ca am trait un an revolutionar din toate punctele de vedere: mi-a revolutionat gandurile si am putut lasa in urma amintiri ce nu aveau sa revina niciodata ; mi-a revolutionat perceptia asupra muncii, intelegand ca in orice domeniu, pentru a construi, trebuie depus efort ; mi-a revolutionat sentimentele pentru oameni, care desi raspandite in tot mai putine locuri, sunt tot mai puternice ; mi-a revolutionat imaginea asupra dragostei adevarate, constientizand ca familia reprezinta acea una singura nelimitata si neconditionata iubire din lume ; mi-a revolutionat spiritul, ajungand tot mai mult la concluzia ca nimic nu este intamplator si ca toti existam cu un motiv ; mi-a revolutionat puterea de a visa, invatand ca toate realizarile au la baza un vis maret, iar lumea va apartine intotdeauna celor care viseaza ; mi-a revolutionat curajul de a iubi, considerand ca riscul asumat in scopul dobandirii fericirii, te poate aduce in calea sufletului tau pereche ; mi-a revolutionat ideea asupra vietii, despre care cred in continuare, cu desavarsire, ca ea reprezinta un dar care trebuie apreciat si savurat la maximum.

Tocmai am terminat de facut cafeaua si aud la radio cum din nou , de Boboteaza, la Mitropolie, asa-zisii enoriasi s-au calcat in picioare. Probabil se gandesc ca intrand in posesia a cat mai multa asa-zisei “ape sfiintite”, o sa scape de saracie si necazuri, nerealizand ca nici macar o baie intreaga in aceasta apa “prea-marita” nu ii poate feri de inevitabil.

E interesant cum, crestini sau nu, majoritatea dintre noi intoarcem fata catre Dumnezeu numai cand dam de greutati. In cazul meu, anul ce a trecut, in ciuda obstacolelor intalnite, nu a reusit decat sa ma faca sa constientizez si mai mult puterea Lui incontestabila.

Femeia lui Anatole France

“Femeia face lumea. Ea e suverana: nimic nu se face decat prin ea si pentru ea. Ori femeia este marea educatoare a barbatului; ea il invata virtutile incantatoare, politetea, discretia si acea mandrie care se teme sa nu fie suparatoare”.

Obisnuiam sa-l cred pe Anatole France…Desi la suprafata pare naiva, inocenta, credula, plapanda, fragila, uneori tematoare, tremuranda,… femeia este totul.

Sub aparenta unei fiinte ce implora ocrotire, mangaiere, calauzire, am stiut dintotdeuna ca Femeia, actor desavarsit, s-a nascut, prin menirea ei, cu o forta incontestabila si nemasurabila de a gasi in ea insasi resurse si solutii pentru satisfacerea oricarei necesitati.

In dragoste, Femeia este indelung rabdatoare, intelegatoare, cu capacitati supraomenesti de induratoare; ma face sa ma gandesc la fabula lui La Fontaine cu vulpea sireata care reuseste sa manance casul din ciocul unui corb mandru, dupa ce il convinge sa-i cante. Este ca o caprioara care alearga in ceasul mortii, pana cand vanatorul de pe urmele ei, pe nume Barbat, este prins de catre aceasta. Vanatul care devine vanator.

Femeia este sprijinul din umbra a marilor personalitati masculine, este prietenul de nadejde care stie sa asculte atunci cand nu exista alt auditoriu, este amicul tau din copilarie care continua sa-ti fie confident, este bucatarul sofisticat atunci cand nu iti doresti decat un sandvis, este copilul cu care razi si te pierzi tarziu in noapte in lumea play station-ului, este zambetul dulce asteptat toata ziua, este latura romantica a vietii tale care iti lasa scris un "te iubesc" lipit pe frigider, latura salbatica a vietii tale datorita careia te trezesti cu lenjerie de dantela in buzunarul pantalonului, este cadoul de sub pomul de Craciun, este craciunita imbracata in portjartiere rosii, este Lara Croft cu care faci dragoste, este surpriza berilor reci in noptile de vara torida, este mirosul unei fripturi in sange atunci cand ti-e foame, este melodia preferata pe care tocmai au bagat-o la radio cand esti prins in trafic, este pasa perfecta dinaintea unul gol in meciul de fotbal jucat cu baietii, este George Foreman pentru ca tu sa fii Cassius Clay……………….

Femeia nu vrea sa stie decat ca esti acolo pentru ea, si iti va da totul.

Azi, pentru mine, Anatole France e un bou.

Eu si prietena mea

Prima mea intalnire cu Mancarea, din cate imi amintesc, a fost dragoste la prima vedere.

Eram prin vara lui ’87 cand tatal meu, datorita oportunitatiilor ce ii erau oferite sau le oferea, si-a dat toti banii de diurna deplasarii lui in Statele Unite pe dulciurile pentru mine si frate-meu. Atunci m-am indragostit iremediabil de Toblerone-ul alb, mai mult decat cel de ciocolata, de toate sortimentele ce mi-au fost date sa vad si sa gust (in cazul meu –sa infulec) de Cote d’Or, de Halls-ul roz pe care il rontaiam rapid pana ma ustura limba si imi dadeau lacrimile, de pachetul gigant de wrigley’s spermint alb, ale carui zece gume le mestecam simultan, drept rezultat, nu o data era sa ma inec si sa mor. Noroc cu frate-meu care era obisnuit sa mi-o mai traga dupa cocoasa, caci lui ii sunt recunoscatoare pentru clipele de calitate pe care, dupa 20 de ani, inca le mai avem si le vom avea in vecii vecilor, Amin!

Oh, Doamne, si ce alta placere mai mare si mai sublima putea exista pe pamant pentru un copil de 5 ani daca nu savurarea primului pahar de Coca Cola rece?!! Tin minte ca, la solicitarea noastra, o puneam pe mama sa ne imparta mie si lui frate-meu ,cu palnia, acel un litru si jumatate de cola, in doua cantitati egale, jumatati pentru care existau mereu certuri legate de milimetrii in plus sau in minus…Imediat dupa Toblerone, aveam sa ma declar fan convins si infocat al acestei bauturi dulci-amarui de un maro-roscat perfect, la acest fapt fiindu-mi martor stomacul, care dupa prea multi ani de la primul pahar baut, inca suporta consecintele.

Dupa cum v-ati dat seama, va marturisesc ca sunt o mancacioasa. Mancarea este prietena mea. Datorita ei am crescut (mai putin in inaltime si mai mult in celelalte dimensiuni), tot ea m-a consolat in probleme de familie sau in povestile de dragoste din adolescenta, mai mult sau mai putin inchipuite, si ea e cea care…mi-a dat placere cand nu o obtineam din alta parte. Mananc cu drag orice, nu refuz nimic. Nu stiu care e mancarea mea preferata, pentru ca eu o “prefer” pe toata. Imi iubesc prietena.

Acum, nu mi-ar placea sa va imaginati ca as fi vreo vacuta milka (Oh, Milka!). Am prieteni care ma considera slaba si de cate ori ma vait ca nu as fi asa, tipa, urla si fac ca toate alea, ca “nu ma mai suporta cu gandirea asta defecta!”, ca “am nevoie de psiholog!”, ca bla bla bla… Poate totusi ar trebui sa give it a try cu psihologul, dar neaparat impreuna cu prietenii mei! Se pare ca au si ei nevoie.

Parerea mea este ca toata lumea are cate o problema a ei. Asta este, face it: traim intr-o lume cu probleme pe care trebuie sa o acceptam, poate sa incercam sa o indreptam, iar daca acest lucru nu este posibil, trebuie sa invatam sa o iubim asa cum este. Adica, drept exemplu, eu inca invat sa il accept pe frate-meu asa cum este! 

Cu riscul ca dramatizez un pic textul, povestesc despre un prieten care seara, in club, atunci cand bea alcool, nu se mai poate opri, iar mancacioasa de mine il iubeste asa cum este, trecand peste defecte si considerand ca valoarea lui ca om ii depaseste cu mult defectul. Povestesc despre un prieten care nu respecta femeile, vazandu-le doar ca bucati de carne cu sani si parte dorsala, dar mancacioasa de mine il apreciaza pentru perseverenta, ambitia si forta cu care lupta pentru a-si face cariera si a-si schimba statutul social. Povestesc despre o prietena care isi admira frumusetea si se iubeste atat de mult incat nu mai poate iubi pe altcineva, dar mancacioasa de mine o admira pentru ca e constienta de valoarea ei si pentru felul in care se foloseste de ceea ce i-a dat Mama Natura pentru a-si atinge scopurile si pentru ca, in lumea ei, sa fie fericita. Povestesc despre o prietena care interpreteaza mii de roluri si se joaca cu mintile barbatilor, abandonandu-i pe toti si facandu-i sa sufere, dar mancacioasa de mine este dependenta de prezenta ei vulcanica si de iubirea ei pentru viata si prietenie. Povestesc despre o prietena care, de multe ori, sufoca si hartuieste oamenii pe care ii iubeste, ceea ce duce la indepartarea acestora, implicit la disperarea ei extrema, dar mancacioasa de mine iubeste sufletul ei curat, de copil, dornic de dragostea cea mai curata si puterea ei de a visa. Povestesc despre un prieten care aduna suparare in suflet ca apoi sa nu-si poata stapani furia si sa aibe izbugniri violente, dar mancacioasa de mine incearca sa ii inteleaga mereu motivele si da dovada de dragoste neconditionata.

Sunt multe exemple de dat, sunt multe povesti de spus. Cert este ca toti avem povestea noastra, toti si toate au o problema a lor, ca vrem sau nu sa acceptam asta.

In ciuda a toate acestea, desi cam prea hippie pentru cei mai multi dintre voi, mesajul si indemnul meu este sa invatam sa fim mai buni si sa iubim mai mult si neconditionat pe oricine. Chiar si pe noi insine!

Acestea fiind spuse, eu si prietena mea Mancarea (de data asta, o punga de 200g de nachos pe sfarsite), va multumim pentru atentie si va dorim sa fiti in continuare voi! Vor exista intotdeauna oameni care sa va iubeasca neconditionat.

Odihneasca-se-n pace!

 A noua zi au inceput sa se usuce. Una cate una. Unele mai mult, altele mai putzin. De parca n-ar fi vrut sa moara, de parca ar fi tras cat mai mult de viata lor de noua zile pline de dragoste, ocrotire, zambete, mangaiere, speranta, caldura, lumina, ca sa cante in continuare de bucuria a ceea ce le-a dat Dumnezeu si sunt.

Apoi a venit ziua in care au inceput sa cada. Sa cada incet. De fapt, parca sa curga. Sa curga lin si in surdina ca niste lacrimi izvorate din speranta moarta a unei dragoste eterne. Si triste, o, cat de triste! Urlau si condamnau destinul -ce rost are o viata plina de culoare, cand totul, intr-o zi oarecare, subit va fi sortit sfarsitului dureros? Si astfel, suspinand si contempland asupra clipelor traite ce curand aveau sa devina amintiri dulci amarui, se vedeau una pe alta alunecand ushor in gol, ca un vals dansat pe un cantec de leagan, cu miscari fine, delicate, pana cand aveau sa fie adormite pentru totdeauna si sa atinga ………podeaua dormitorului meu.

Ieri, 24 februarie, am inmormantat trandafirii de la tine.